Ironia unui înger

Ard aripile în bătaia vântului de iarnă,
Mă prăbușesc ca om în văi de munte înghețate,
Zac moale pe o pătură de vise înnăscute,
Mă odihnesc ca înger pe a voastră mare rană.

Citesc pe chipuri fragede mândria veche de a fi,
Mă pun să spicuiesc cu greu cuvinte, suflete de mai,
Adun și scad, zâmbesc și plâng, alerg și stau, plutesc spre rai,
Mă sprijin de un nor și-mi amintesc cum moare-ntors “ a fi”.