Oboseala mă rupe, mă sfarmă
și mă aruncă,
bucată cu bucată în viscol.
Sufletul se chinuie
între agonie și neant;
mă mai înjunghie subit
cu câte un țipăt de disperare.
Da...
Singurătatea mă omoară
secundă cu secundă
atât de încet
parcă e o durere dulce.
Să visez oare? Nu cred!

Greutatea capului
apasă greu
și simt această forță
în fiecare vertebra a coloanei.

Sunt singur.
Până și umbra mi-a devenit dușman!

Îmi doresc pe cineva alături,
care să îmi spună o vorbă
și cu ea să spele
frunzele căzute pe labirintul suferinței.
Aș vrea să ies,
să mă schimb,
să fiu altfel
și să trăiesc
în indiferența sentimentului.
Să sparg piatra uitării
și să alung fantomele trecutului
definitv din casa mea.
Să sparg poza din ramă
și să cuprind cu toată ființa mea
idealurile, visele și speranțele
copilăriei mele apuse.

Sunt...
un corb
într-o pădure moartă,
cuprins de singurătatea sunetului
și de lașitatea ploii.

Doamne, învie-mi regretul.
Nu mă lăsa atârnat
de o pânză de paianjen
deasupra timpului.
Nu lăsa anii să treacă
și să absoarbă
cu fiecare subdiviziune
amintiriile, visele și anotimpurile.

Sunt...
un copil
în prejma vârstei descoperirilor.
Plăcerea de a descoperi
ceva indefint divizibil
suprimă lacrima oceanului de disperare.

Să aleg calea bătută
de mii și mii de iluzii?
Sau pe cea neatinsă
de hazardul luminii?

Sunt...
Nu, nu sunt nimic
din toate acestea.
Sunt...
un nebun în tărâmul
oboselii.