La fereastra mea intunericul isi roade unghiile.
Negrul de-afara ma pandeste in fiecare noapte
cu aerul ca are ceva de spus, ceva important
care nu sufera amanare.
Il ignor de fiecare data, n-am timp sau n-am chef sa-l ascult
sau poate mi-e frica si ma fac ca nu-l vad.
Astept dimineata ca pe un drog:
albul, lumina orbitoare, zgomotul strazii,
toata foiala zurbagie a pasarilor gurese
si cadenta dusurilor vecinilor mei.
Intunericul pleaca brusc, lasa in urma doar un praf
minuscul de oboseala pe ochii mei
si pofta acuta de cafea. Ii pandesc plecarea
cu coada ochiului, furisat, ca nu cumva sa se intoarca din drum
si sa-mi faca semne,
sa ma cheme,
sa ma ademeneasca cu vorbe parsive
si sa-l privesc in ochi.
Stiu ca va veni din nou
insinuant si lasciv,
sa-mi zgarie fereastra cu unghia crapata,
sa-mi aminteasca ca exista,
ca nu cumva sa uit, ca nu cumva sa-mi fac iluzii.
Uneori e linistit, asteapta cuminte si face pasente
isi pune masca trista si scheauna inabusit.
Alteori e violent, arunca cu grindina in geamuri
si latra si musca din plopi si urla la luna.
Nu-l bag in seama niciodata, desi stiu ca e acolo
si stiu ca stie ca stiu si asta l-ar scoate din minti
daca timpul lui ar fi la fel de limitat ca al meu.