eu nu am atins niciodată poarta sărutului
am înălțat ochii spre un chip absent
de m-ar fi privit aș fi fost atât de iubită încât
infernul nu s-ar mai fi scris
nici în biblie

tăcerea mea nu este rotundă
nu mă pot așeza
decât între două arcade
din piatră de râu
ascultând moartea copacilor
în vertical

nici infinitul nu poate fi acum fecund
secundele merg de mână cu oamenii
piramidă cu piramidă
apoi își iau simplu rămas bun

învăț arta de a fi de la păsări măiastre
ca un cuvânt dăltuit
între mine și cer

eu nu am ascultat niciodată plânsul
l-am închis în mine
să nu mai întindă aripa
spre altă inimă de copil