Să spunem că mi-e bine și trăiesc,
În lumea mea de lacrimi și păpuși
N-am lacăte la geamuri, nici la uși
Mă inventez... să supraviețuiesc.

Îmi cad pe frunte țipete, când gerul
De-a curmezișul zilei mă aruncă
În bezna albă, care-mi dă poruncă
Să bat în cuie de lumină, cerul.

Atunci mi-e noapte plină la amiază
Și eu mă trec pe-un drum de frunze arse
Și de copaci cu rădăcini întoarse
Spre plumbul cerului ce lăcrimează.

Ceva nedefinit de mâini mă ține
Iar timpul mi-l prăvale peste piept
Nu știu pe care drum să mă îndrept
Și-atâtea poezii ucid în mine...