Ai ochi întunecați...
părul negru!
Sufletul?
Dumnezeu știe în ce culoare!...
dar am observat că absoarbe mereu lumina!
Ai pasul mic,
povestea mare...
zâmbetul larg,
legănatul duios...
dar te întorci de fiecare dată în același loc,
în locul în care,
am început să știu câte puțin
pentru a nu mă rătăci de atâtea ori...
prin birt sau pe drumurile mele de hoinar neânțeles...
Ca un prunc,
căutându-ți poala rochiei,
încerc să mă țin,
să nu cad orbecăind...
Locul în care te-ntorci e plin de bezne...
și uneori cred că sufletul tău,
numai el,
a absorbit toată lumina!
Greșesc?
Absolut!...
deoarece am crezut prea multă vreme,
cu toată convingerea,
că eu am descoperit becul.