Þii sforile în silă,
zâmbetul îmi cade,
rotula, ca un robinet
cu bilă,
prin care dai drumul
numai plecărilor.
Veșmintele,
culori difuze,
cu ața proastă,
îmi iese mereu pieptul în față.
Saboți din lemn,
cu gravitația sfidată,
mă-nalț
și trage-odată
cortina,
să mă vada sala dând replici
din gura ta
mocnind
a-ndoială.