niciun cerc nu mă cuprinde pe de-a-ntregul...

o singură vedere e suficientă pentru a mă cunoaște
stau pe o margine de cer tot așteptând o piemie a morții
îmi suflu tocmirea în mâini până-mi reclădesc lutul
n-am să plămădesc mai mult de o inimă străpunsă de iubire
n-am să fac posologia vieții decât după întâlnirea cu mine

nicio boltă nu știe să-mi copieze privirea...

tocmai abisurile sunt cele care-mi luminează adâncurile
un gând mi se încovoaie precum salcia când îi cer adăpare
de-aș incrimina setea ca necesitate de a curge periferic
mi-aș sacrifica risipirile în trei dimensiuni
până după întâlnirea cu mine

nici eu nu mă ajung a mă veghea îndeaproape...

și atunci îmi iau reverberațiile sub formă de fluturi
le rup aripile negândindu-mă la suspinuri
și fac din ele ochi și contururi
pentru a studia în penumbră
cum cresc peste mine tăcerile
și cum se zdrobesc culorile între ele

niciun cerc nu îndrăznește să mă uite