câteodată simt cancerul de piele zvârcolindu-se
fire de păr
mi se scuipă în palme
iar noaptea nu a fost niciodată mai spartă
femeia
ce a stat îndesată în inima mea a început să fugă
ca-n fiecare zi să rupă o coastă

femeia de
catifea se îndoaie în piele
fragezându-și trupul în coșuri
ca o saramură de pește întoarsă pe disc

degeaba

femeie fără viitor
tivuită în pal
micul om frământat în excrementele
unei umanizări sterpe

lumea plânge
îmi asum această libertate râvnită
acest haos de catharsis
libertatea unei sinucideri

ha!

sunt singurul sătul de-atâta umanizare