mortul stătea întins pe masă
cu privirea încremenită într-o lacrimă.
sfera lichidă i se lipise de geană
și refuza să cadă de acolo.
un tip neclasificat științific de inerție
o lega de misteriosul stăpân.

de prin mulțimea adunată în piață răzbăteau voci variate:
„important....om cu școală....norocos cu așa copii…
da, dar nevasta sa…
la cât spuneai că trebuie să ne întâlnim maine?...”

în mijlocul lor, omul și lacrima sa,
lacrima și omul său -
un ultim supraviețuitor al mărilor închise sub o geană,
o poveste pe care numai unii
vor avea voie să o spună.

un copil trece pe acolo
împingând o jucărie albastră, încercând să o facă să zboare.
nemulțumit că pământul nu vrea să se lase pe burtă
se oprește și privește în lacrimă.
cu mâna dusă la gură, șoptește ceva la urechea mortului,
așteaptă puțin și pornește nedumerit mai departe
lăsându-și jucăria la picioarele defunctului.
tânărul cu adidași roșii și ochelari roși de lectură
se arată destul de revoltat de faptul că tocmai în locul unde trebuia
să își întâlnească prietena, zăcea un mort ce nu intrase niciodată
în planurile sale de călătorie.
drept pentru care își întoarce brusc capul înspre cofetăria din colț,
numărându-și mărunțișul din buzunare.
deși se arătau din plin semnele serii, pe trotuarele albe
nu se zărea nici o pereche de bătrani
înconvoiați peste cârjele cu noduri bătătorite de drumuri.

de undeva de sus, obișnuit cu locurile ascunse,
coboară pe o ață invizibilă un păianjen
trimis să facă lumină în controversata problemă
a dialogului dintre vii și mort.
acesta descoperă fără nici o greutate că într-un buzunar
era o scrisoare pe care mortul
cu puțin înainte de a-și spune “cred că...” o pusese în buzunarul de la piept.
scrisoarea nu avea adresant și era tare mototolită.
asta arată, credem, că expeditorul s-a luptat mult
cu gândul de a o păstra sau nu.
unii spun că ar fi fost o biografie a vieții lui secrete,
alții că ar conține o întrebare la care nu știm încă să răspundem.
păianjenul face și acum ceea ce face de obicei cu scrisorile acestea anonime.
o ia cu el pe firul ce îl duce spre locurile sale ascunse,
întristat că a ajuns tot la cei care nu știu nici acum să citească.