Fumăm țigări cu eter.
Dragostea e de pământ,
lacrimile, de cer.
De moarte mi-e sete,
de viață, nimic nu mai cer.
Tu?...
Nu mai știu cine ești.
Te privesc dintr-o umbră bolnavă.
Mama mă strigă, din vis, pe numele mic,
speriată și gravă.
Are vocea înaltă.

Mi-e frig și urât.
Am pierdut și puterea de a te fi dorit.
Îngerul nu-mi mai zice nici un cuvânt.
Și totuși,
te aștept în dragostea ta,
ca un bețiv într-un birt părăsit,
ca un flutur în pupă.
Inimă stă să se rupă
în corzi viorìi.
Vino,
când ai ca să vii,
sau închide cu zgomot fereastra.
Nu te mai pot iubi
Altfel, decât definitiv,
cât fumăm, absorbiți,
din țigara aceasta.