Așa am pășit pe pământ fără să îmi pară rău
că există urme care nu se șterg niciodată.
Când eram copil mi-ar fi plăcut să știu să
cânt la pian.
În vârful degetelor într-o noapte am văzut fantoma
oaselor sprijinindu-se pe clape.
Apoi s-a făcut spațiu între negru și alb și am
rămas doar cu amintirea.
Încet am văzut și ce gust are viața cufundată
între gânduri ca o plimbare cu tălpile prin pământ.
Aproape de viață suntem noi însingurați strângând
orgoliul între brațe până la sângerare.
Așa am pășit pe pământ ținându-mă de oase
clape ale unui pian rătăcit între zi și noapte.