Dap...un nou cuvant, acelasi sentiment de sufocare si imposibilitate de inot intr-un noroi prea gros pentru puterea bratelor mele. Ma doare fruntea, poate de la berea de ieri, poate de la gandurile de intotdeauna. Abia m-am trezit. Am domit rau, pe multe vise strivite sub trupul meu greu. Erau vise mari, asa ca m-a cam durut sa imi pun curu' pe ele... oare au murit sau numai si-au schimbat forma?
Mocirloidal, ziceam... of domnu Pruteanu, nu dati cu pietre ca nu vreau sa-l bag in dex, vreau numai sa exprim liber ce simt azi. Asa trista incat am pus mult machiaj pe mine. Saracii barbati, ei nu ar putea ascunde tristetea cu rimel si nici linia buzelor, cu ruj. Barbatii trebuie sa nu fie tristi... Am visat ca urcam un munte, in picioarele goale si cu o rochie verde cu pamantiu. Si ajungand sus, a trebuit sa il cobor ca sa-mi pot continua drumul, si mii de munti se insitau in fata mea, pe singurul drum pe care puteam merge. Si urcam, si coboram, si urcam, si cobora, si cu fiecare munte, in spatele meu aparea un caine bland, cu ochi de vaca, si mers de pisica castrata. Erau oare temerile mele pe care le caram cu mine peste acelasi munte infatisat de mii de ori? Cine stie? Cine vrea sa afle? Acum ma doare capu'...
Nu mai iubesc noptile de cand Ene ma tine de povesti. Macar de-ar fi frumoase...