Mi-au crescut nenumărate urechi pe picioare.

Le tund cu ferăstrăul pentru defrișat
păduri imaginare. Ele cresc spre a îmi asculta
pașii dintre distanțe și între
clipele ce curg în clepsidra
dintre lună și
ultima stea.

Este ca și cum ai aduna pietre de râu
spre a construi drumuri între calculate
umbre de plopi ce cresc ca niște ciclopi
răzvrătiți între cuvinte și dealuri,
risipiți între munți și câmpii
și singuratici îndrăgostiți
de idealuri.

Câteodată am impresia că mi se așează
toate clipele ca niște cărămizi într-o casă.
Strălucesc vii. Cu ochi ageri privesc.
Sunt ferestre ce se deschid nesfârșite,
ca niște brațe, spre a cuprinde
gândul ființial,
nelumesc.