Alunecă spre miazăzi
Un stol abia înaripat,
Văzduhul este înnorat
Cu gânduri negre, gânduri gri.

Pe aripi ele poartă un dor,
Mai greu decât piatra de moară
Și pentru a nu știu câta oară,
Îl răcorește la izvor.

Și zboară stolul precum clipa,
Spre orizontu-ndepărtat,
Și pentru că-i înlăcrimat
Îi șterge ochii cu aripa.

Din poartă-n poartă dorul bate,
La uși de suflete se-nchină,
Cerșind o rază de lumină
Și-un loc de veci lângă cetate.

Mă uit cum gândurile mor
Alunecând spre miazănoapte
Și odată cu stelele coapte
Se prăbușește câte-un dor.