maxi-taxiul citadin oprește la stația Oropsiților
un el și o ea rebegiți deschid ușa întreabă șoferul
"sara bună nu mereți la Berghia?" e stupoare
se răspunde că "nu că merem la școala de hanalfabeț"
"aha noa bine" zic ei "de fapt" zice omul cu volanul
"scrie și aicea pe tabla asta...vedeț?""lasă-i dom'le"
zice o deranjată cu ruj "nu vez' că o mîncat bureț'?"

se rîde sunt excedat de vulgarismele astea educate
îi spun șoferului "stai dom'le numai un minut că am
o treabă și revin" cobor apoi și îi îmbrățișez
mai întîi pe băiat pe urmă fata le urez "să fiți iubiți"
respectiv "nu vă pierdeți speranța" sunt uluiți

treaba lor mă întorc în mașină ofer explicații savante
"e fratele meu și sora mea" zic "o să moară amîndoi"
"au un cancer terminal cu autor necunoscut e o belea"
zic și adaug "e jalnic dar
toate vor fi bune și frumoase"

ciudat obicei spun unii dar eu sunt berbec
faptul că îmbrățișez mulți oameni aproape străini
e stupefiant îi bulversează efuziunile mele
și cum să nu te bage ciuda asta în toți dracii
dacă ști clar că nu-i vei mai vedea niciodată?

dacă se vor înstrăina definitiv ca moartea
cum să nu fi dureros de diliu
cu tot ce ți-a rămas mai viu?

aha moartea dă speranțe s-ar spune
măcar atît în morții ei
de oaie turmentată de streche
măcar atît cititorule
anonimule și șmechere
fratele meu
cred că în fiecare zi
sunt pretutindeni
tot mai mulți oameni vii

și aici lîngă sperietoarea asta
lîngă care leșin că e musai
într-o fericită de zi să mor

aici lîngă apocalipsele călare pe cai
tupeul nostru e tot mai nebun
și tot
mai zîmbitor