Oamenii de pe cer anunță dimineața.
Stelele, cu chipuri obosite, se închid în case
Și acoperă ferestrele cu perdele de zi.
Deodată, liniștea cuprinde lumea,
Valuri spumoase ce mai erau duse de vânt
În perpetuum-ul mobile.

Mai târziu începu să plouă cu pietre
Producând valuri concentrice
Caselor numite „Norii lui Magellan”.
Stelele dormeau acum duse;
Câteva doar se mai jucau de-a amorul
Făcând schimburi de magmă.

Una bea hașiș, iar alta fumează coniac –
Al dracu’ de vicioase stelele!...
Izolată, o stea filosofează,
Cu ochii ațintiți spre cer,
Rugându-se zeilor numiți Oameni
S-o mântuiască.

Dar Oamenii, în mișcarea lor gravitațională,
Scânceau conduși de fatalitate;
Și din lumea lor paralelă,
Se rugau stelelor cerând izbăvirea
De condiția lor de nemuritori
Și sătui de viață.