Mă prind cu amândouă mâinile
De lacrimile norilor
Ca pe suferinșa lor să urc
Să văd în depărtri
Nemaivăzute gânduri și idei.

Le beau durerea însetat de propria imaginație
Ce far se vrea, prea plutitor pe ape
Ce-n mână ține ancorele de granit ale omenirii
Iar vâtu-l ocolește înțelept prin lături
Și-n față-i sare-ntruna.

Dar focul meu doar hainele-mi usuca
Și îmi arată umbrele ce peretele-l pictează.
Mă pune să le copiez pe frunze
Și să le-ngrop în vasul ce îl ține
Bine ascuns sub lacrii de cenușă.