timpul și-a atins sfârșitul
spuneai
privesc prin ochii tăi în mine
e încă frumoasă armonia dintre tine și tine
zâmbeai
atingându-mi linia dintre sâni
am fost cândva
femeie bărbat
gândindu-ne unul pe celălalt
respirându-ne

ușa dată de perete
dincolo de prag casa noastră
ca un pântec din care a fost expulzat un prunc fără viață
pe ziduri se preling iluziile
placenta e încă aici
în ea agonizează spasmodic amintirea ta

e noapte
cei ce trec deschid poteci bântuite
pășesc ca o felină adulmecându-și prada
cu ielele de mână
alunec spre gura întunecată a orașului
mă opresc în respirația grea de întuneric și somn
undeva printre ridurile lui
te-am rătăcit
pulsul a luat ritmul pașilor grăbiți
din clipa în care te-ai strecurat prin nările urbei
cât mai departe de singurătățile noastre