Doamne, cât de strâmb se-abate pasul
Și ce mult aș vrea s-o țină drept
Știi că mă credeam un om deștept?
Până când prin somn ’ți-auzii glasul

Ca un cui de foc trecând prin piept
Străpungând plecatul și rămasul
Lumii-n care scurt îmi fac popasul
Fără-a mai vrea sceptrul de-nțelept

Doar trecând pe calendar mici semne,
Zile, ceasuri, fără nici un rost
Și pândesc poștașul după ușă

Ca un singuratic, sau un prost
Care scurmă-ntruna în cenușă
Urma sacră de cărbuni și lemne

(cine-am fost... un nimeni, asta-am fost...)