Și mi se întâmplă din nou...Să stau calmă sub o cădere prelungită de roci și abia când sângele-mi țâșnește lasciv pe trecători pasivi, să-mi dau seama cât de luung mă doare...
Și mi-aș construi o șină, ce să-mi bifurce camera, să capăt intimitate atunci când sunt desfigurată ...
Și cred că într-altă viață am fost pisică, căci acum trântitul ușii în nas o iau ca pe o chestie cotidiană. Dacă aș fi fost câine, aș fi fost luat drept prost, tolănit în iarbă, visând la un nou os...
Și acum caut cică iubire...Ce cuvânt mare...Și motto-ul meu era să am răbdare...de parcă El mi-ar fi dat o botă în dar dacă nu eram cuminte...N-am primit nimic, nici măcar neuronii, prost investiți în proces. Degeaba sper să-i recuperez, iubirea-i rău platnic...Mai jalnic ca FNI...
Și stau într-o pată de întuneric, scriind ceva ireproductibil, când ar trebui să rătacesc...în căutare de fragi și mure și firimituri de lumină dintr-o altă galaxie...
Și parcă nu mai vreau să mănânc răbdare...