când scriu aceste versuri mă nărui înspre mine
de parc-aș fi cerneala celor mai false acte
ce țin de-o urnă veche în care artefacte
de antice cutume plâng lumea în ruine

de ce nu vreți să credeți că eu venind din munte
simt mugurul cum plânge chiar și sub pielea mea
și piatra care-și țipă durerea de-a tăcea
o veți găsi întreagă de mă crestați pe frunte

la mine primăvara e-n sân și-n buzunare
și iarna ninge toată la mine-ntre hârtii
aceste mici infime aproape bucurii
alcătuiesc lumina aceasta ce mă doare

și mi se face milă de tot ce nu se-ntâmplă
și spaimă mi se face de cei ce-or să răstoarne
ce-i privitor la sânge și e legat de carne
de parc-ar ține arma la mine lângă tâmplă