Înlănțuirea timpului nu e cu putință,
Și nici în veșnicie cu fericirea să mă contopesc,
Încă mai sorb cu frenezie din aerul de primăvară,
Sperând a mai putea privi din nou astrul ceresc.


N-aș fi crezut că piatra asta e atât de moartă,
Și totul e așa bizar, mi-e frig în miez de vară,
Memoria e slabă si pielea de pe trup mi se descuamă
Și pulsul centrului din piept spre moarte vrea sa dea năvală.

O nesfârsită agonie si mii de iele mă aleargă,
Încerc să lupt cu bezna asta încețoșată,
Fictiv însă, impresii de izbândă dau târcoale
Și în mocirla viciului, ma simt că n-am scăpare.

Aseară bezmetic colindam orașul,
Deja efectul dulcelui venin era fantastic,
Steluțe, îngerași, chipuri și zâmbete senile
Și Belzebut mă-ademenea să merg către pieire.

Privind spre o vitrină, un chip mi se-arată,
E palid, cu ochii vineți și cu pupila bulbucată
Iar brațele-s muncite de acele-înțepate,
Sunt eu! O Doamne! Mă uit din nou să caut confirmare.


Câta ocară sălășluiește acum în trupul meu de păcătos,
Oricât aș vrea speranță și iertare nu pot să dobândesc,
Din ceruri coboară Tată și pentru mine răstignește-te încă odată!
Clipa-i aproape, călăul vrea pe brațe să mă poarte.

Claxoane, lumini ce mă orbesc si agitație,
Încerc să le evit dar simt o crudă izbitură,
Mă zdruncină si văd doar o-încheiere ce merge către început,
Vă spun ADIO, îmi cer iertare, n-am știut!