Am fost a câta oară la mormânt,
Acum, când încă-i reavăn al ei pământ,
Trecut-au doar puține zile de când dragostea-mi lipsește,
Dusă grăbită, înainte ca Soarele apuca-ta să bată-n ferestre,
Eu mă uit în jos și aș vrea să pot vedea și altceva,
Zadarnic, căci dincolo de sigiliul de humă zăcea-va de-a pururi fericirea mea!

Doi trandafiri uscați îi străjuiesc mormântul:
Sunt flori autumnale care-n gerul iernii se topesc,
Eu aș dori s-o pot resuscita cu gândul,
Dar știu că n-am cum să reușesc
Ca să transcend firea lucrurilor prin a mea simțire
Oricât ar fi ea de intensă fi-va-mi decât amăgire!

O cruce scundă, din lemn, o identifică acum
Pe cea care dorise numele ca să mi-l dea printr-un cuvânt,
Iar o coroană de flori chircite o ornează, dar nicicum
N-au cum să-i redea viața îngropată în mormânt!

M-am dus din nou să plâng în a cimitirului labirint
Și ca să-i cânt amorului cântece ca să viseze
frumos în lumea cea fără de imagine ori sunet.

În stânga ei un matusalemic cavou familial
Îi oculta umila ei parcelă delimitată vertical
De acest gigant din piatră și infatuare
Care adăpostea o întreagă istorie cu ale ei popoare,
O veritabilă colecție de osuare
Dispuse pe etaje, suprapuse fiecare
Conform ascendenței familiale.
Îmi pusei atunci poate fireasca întrebare:
"Acumulările cantitative pot genera salturi calitative?
Schimbări de statuturi ontologice,
Însă numai pe criterii axiologice?"
Cu greu mă abținui să nu izbesc
Cu crucea mea sau cu cazmaua cioclului obștesc
Cavoul lapidar, ostentativ prin simpla lui prezență
Ce transformase moartea-ntr-un prilej de opulență,
Dar niciun gest, oricât de nefiresc,
Nu-mi va reda fericirea după care toți tânjesc!

Am preferat să-i schimb coroana căci luna trecu,
Astfel i-am adus omagiul celei din sicriu
Și-am plecat spre casă, deși acum imi e străină,
De când iubita-mi zace în țărână!

"Cea fără de nume" și l-a șters de tot,
Este amintire- ancoră într-un port!