Am cunoscut deunăzi
niște oameni ca niște străzi pietruite
străjuite de case frumoase, înalte
înfipte adânc, până la capăt în pași-mi șovăielnici.
Purtau fețele altora
și vânătăile lor și nebunia îngrămădită toată
într-un ghem de salivă, scuipată la întâmplare
doar a scăpa de acru.
Mă chemau. Vino!
Lumea asta nu-i decât o farsă îmbrăcată-n țigancă
dacă te uiți de sus
e numai o bilă străvezie
în care ai vrea dar nu poți vedea ce se-ascunde.
Vino!
Lângă noi poți să fii în fiecare fel în care
n-ai apucat, n-ai îndrăznit, n-ai frică
în lumea asta nu poți să te pierzi de tine
poți doar să te-oglindești
în lampadare,
în tabloul bicolor rezemat în culise
în femeia căreia-i e teamă de pântecul ei
în sufleur.

Rămân fidelă
răsăriturilor de nume noi
meșteșugarilor de cuvinte
ce mi se-mplântă miocardic în suflet
ca o broșă argintie din care-nvie
neaua copilului rătăcit.
Pulsează frenetic sub fruntea-mi albă
sub țesătura de cașmir tot alb
sub masca-mi topită de-atâta râs
o noapte cu luminile încă aprinse
sau un ieri copt cules la întâmplare
nu contează
la fel de bine poate fi doar o părere
atâta vreme cât mă recunosc
și-s vie.