S-a dus pe veci trecutul în istorii.
S-au transformat trăirile-n povești.
Ne-am complăcut în scheme tranzitorii
Și-n boli demult uitate cu nume latinești.

S-a spulberat tot ce-nsemna rigoare.
Suntem sub cer și tot sub vechiul soare.
Drumul e drum și floarea e tot floare.
Tot ce trăiește se zbate până moare.

Înjuri la fel când viața nu-ți convine
Și ți-ai păstrat chiar ticurile vechi.
Dorești să pari altfel, dar nu-ți stă bine
Vopsit strident la plete, belciuge în urechi.

Atâta tot s-a transformat la tine
Și-mi pari mai prost și-ades împiedicat,
Când etalezi acumulări străine
Și lepezi cu rușine ce ești cu-adevărat.

Accepți cu nepăsare străinul și urâtul.
Renunți la definiții ce te făceau frumos.
Te lași la nimereală așa cum bate vântul,
Umplut de tina vieții târându-te pe jos.

Tu, ieri, cu demnitate, cu fruntea până-n ceruri,
Îți proslăveai strămoșii știind de unde vii.
Azi ești tentat de fugă spre alte teritorii
Și parcă nici nu-ți pasă că slugă o să fii.

E banul obsedantă condiție de viață!
Nici nu contează modul în care-ai să-l obții.
Exemple de aiurea atâta te învață,
Chiar pentru o secundă stăpânul lui să fii.

Nu-ți pese ce urmează! trăiește pentru bani!
Renunță la prudență, rușine, conștiință!
Să uiți că ești român, ești om, sau chiar ființă!
Câștigă-ntr-o clipită cât alți-n zeci de ani!

Obține, apoi consumă cât alții într-o viață
În proxima secundă tot ce ai câștigat!
Mizează pe norocul ce mâine se distrează,
Luându-ți fără milă tot ceea ce ți-a dat!

E drumul ce te pierde și hăul ce te-absoarbe
Și asta fiindcă n-are decât un sens.
Pe tine, călătorul ce aleargă și nu doarme,
Spre aprige iluzii născute din nonsens.

Nonsens am zis!? E viața ce-n jur e adevărată,
Trăită fără trudă de toate ce se nasc.
De cele ce-nfloresc, de cele care pasc,
De toate care zboară, sau cele care-noată.

Nonsens sub care formă din ce-am enumerat
Îți pare existentul din care chiar faci parte?
Nonsens ca în povestea cu viața fără moarte,
Sau că se schimbă-ntruna dorința în păcat?

Nonsens că zboară timpul ce e de neoprit,
Topind realitatea cu trudă-nfiripată,
În bezna veșniciei de Dumnezeu lăsată,
Ce-arată cui gândește că totul e finit!

Cărările se-afundă, sau se închid în cerc .
Mușchii își pierd puterea, Copacii se usucă.
Banii își pierd valoarea, când toate te întrec.
Și doare neputința când trupul ți-e pe ducă.

Acesta e nonsensul. Că nu-nțelegi la timp,
Ce are-n fond valoare, ce-n fine nu contează.
Că nu privești la stele, când noaptea luminează.
Că-ncerci la vise formă și zeilor pui chip.

Că zeci de primăveri le irosești aiurea,
Lovind în praguri fruntea și-n cremene securea.
Că-ngropi adânc exemple ce drumu-ți definesc.
Că te repezi cu ură la cei ce te iubesc.


Că amăgit de umbre și cauze bolnave,
Îți terfelești secunda spre-a deveni nimic.
Că-ți construiești regrete,spre mai târziu de mic,
Când te-amăgești că timpul, pe tine nu te roade.

C-ades confunzi cu prețul, valoarea și norocul,
Fără să iei în calcul ce-i de neprețuit
Și astfel, fără teamă, jucându-te cu focul,
Vezi că le-ai ars pe toate, iar tu ești un pârlit.

Ai vrea să nu se vadă. Icnind ascunzi durerea,
Călcând tot înainte și tot mai gârbovit.
Surprinzi schimbând macazul, discursul și puterea,
Mascându-ți obiectivul, efortul irosit.

Și astfel repetată, greșeala te convinge
Că ai trăit degeaba o viață de nimic.
Destinul te conduce și-n fine te învinge,
Speranțe irosite un pic câte un pic.

Ambiții de duzină cu zero rezultat,
Îți păcălesc clipita și chipul din oglindă.
Întinzi grăbit de ață, cât poate să se-ntindă,
Și vezi venind sfârșitul, atunci când a cedat..

A fost devine felul în care spui de tine
Și astfel în poveste cauți febril un loc.
Cu ochi-nchiși vezi răul cum macină din bine,
Când retrăiești în minte cumplitul vieții joc.





29 august 1999