Ca un cireș îndrăgostit
Și înfiorător de trist
Ce-ar renunța la rădăcini
Să poată face-un pas
Către magnolia de lîngă el
Visînd la o boare de vînt care i-ar zvînta
Lacrimile mari roș-aurii
Și-ar face ca frunzele lor să se atingă
Întrepătrunse măcar o clipă
Aș demonstra că numărul unu este irațional
Iar numărul doi este, de fapt, numărul de aur