Ea

Semințele anotimpurilor se retrag în țărână
Și vocea chemării se naște-n neființă,
Ah, suflete, ce disperare s-aștepți:
Umbra suflând a mireasmă pustie.

Ea e pierdută în marea de raze,
Plutind spre țărmurile sfințite de aripi
Și zborul meu se pierde în valuri,
Și gândurile mele mărșăluiesc spre zare.

Ea e nisipul clepsidrei, e strigăt de corali,
E o meduză așternută peste abstract
Și nimicul e vidul ei, și cerul e
Culoarea ei, ochii ei, sufletul meu.

Pe norii saltului în asfințit
Și-a coborât, pașii ei de lumină...
Și vălul ei de mister se îngroapă
În versurile mele.

„Eu n-am să plâng, n-am să vărs
Și ultima picătură de viață,
Eu n-am să te chem iubito
În focul în care dansează dervișii.”

Ea este sarea ochilor mei
Și amarul ce-l înfrunt.
Eu sunt cuiele înfipte în palme
Și coroana de spini pe aura sufletului.