Când am simțit ireversibila despărțire,
am plâns până ce s-a mucegăit odaia viselor,
m-am urcat pe pereți până ce cămara dinlăuntru
s-a tapetat de urmele tălpilor sângerânde,
mi-am smuls de durere gândurile
din creștetul alb al minții,
mi-am bătut pieptul până ce inima
a răsunat ca un clopot de catedrală,
mi-am sfâșiat cămașa simțurilor până ce am ajuns
să ating lucrurile doar cu dorul nebun de viață,
am adunat toate strigătele, toate rănile din cuvânt,
și le-am împlântat în tăișul singurătății.

Când n-am știut ce să mai fac,
Când n-am putut să mai țin în mine foetusul mort,
Mi-am lepădat inima în apa deznădejdii,
Dar ea-mi creștea la loc, în carne, ritmic...

Atunci am cerut în genunchi iertare țărânii
spulberate în vinele îngustate de amintiri,
am căzut cu fața la pământ și am cerut iertare
sufletului zdrobit de dor în dosul ușilor încuiate,
m-am prăbușit în chipul crucii și am cerut iertare
tuturor păcătoșilor căutați de dragostea lui Hristos,
arborelui vieții țintuit în oasele arse de varul tristeții,
și-am alergat la ușa mormântului...

Și-acolo, iată, piatra deznădejdii era răsturnată,
de îngerul alb al smereniei vegheată,
iar Iubirea înviată, privindu-mă, înfiorându-mă,
mi-a spus să n-o ating până ce se va înălța
în cerul inimii, de unde va să vină să învieze
trupurile noastre demult adormite sub lespezi de timp.