Þi-am dezlegat cu vise toată firea
Lăsându-ți tulburată cărarea către minte.
te-am colindat la ușile durerii
și te-am cules cu roua de pe buze.
Am fost nemuritor pentru o vreme,
căci mă-nălțasem peste doruri multe...
Erai zeița mea aleasă,
ofrandă-ți sufletu-mi ardeam,
te-am legănat în palmele durerii
și te-am simțit prin sânge cum umblai.
Te-ai săturat, într-un târziu,
să-mi numeri pașii-n așteptare...
Te-a fermecat un alt parfum,
ce vântul blestemat al despărțiri noastre
ți l-a adus prin sufletul-fereastră.
Te voi păstra mereu în suflet
niciun demon nu-mi va bântui uitarea.
Anii-și vor țese cadențat căruntul,
în fiecare clipă ploaia-ți va șopti
cântecul surd al lacrimii ucise...
Nu voi mai fi acolo...
N-ai să miroși vreodată
pământul verde cu iz de primăvară...