Cerul s-a făcut așa o broboadă rece și întunecată.
Mă reazăm în ghiocul nostru, acolo unde se duc floltilele
cu pânzele lor overwriten. Violența-furtunile-greutatea
cerului apasă cu fiecare bulă de carbon în fiecare curs
al fardurilor pe sub margaretele pătate ale pânzei.

FL7xxL stă să răpună instinctul pleoapei de lemn,
fardarea de oglindă: că aveam a pune coatele pe pervaz,
nasul în praful perdelei, cu păianjenii scoțând pânzele
afară.
Până la urmă, FL7xxL nu se mai scutură cu așa inepție,
șirele lui nu se socotesc, că numărul numărul e par;
zeci zeci de nuduri îi încolăcesc pieptul amorțit în dunga
ramei de la pat.
Cum aveam a spune ceea ce el nu avea a știi vreodată
fără să-i spun? Din tristețea asta lâncezesc și asta nu se
spune niciodată. Luminile nu vor a urca trepte de sare,
cumpene cu lemnul gol; gleznele pândesc amieze în
podiște, lanuri catifelate de ieruncă și vânzoleala
reptilelor la umbra lor. Asta, asta se poate spune
se poate spune.

Cleiul prins în coasta-i L, acolo unde lipsește viața:
cum pot ațipi la culmea aceasta a lumii fără o rugăciune,
să mint că e cu o rugăciune?
Norii nu-și spun niciodată numele, poiana nu se netezește
sub panta picioarelor, oricare ar fi mirosul plasticului,
oricare ar fi mirosul nostru când ne cerem răscumpărarea
cu pământul și plopii drepți ne amăresc carcasa somnului.
Veghea lui nu-și spune la susurul încet al capilarelor:
‘ Uitasem că ești căprui până la scoarța dulce pe care
furnicile ți-o fărămițează cu piciorușele lor de acid.
Nu ai nicio perspectivă să schimbe că acolo se flutură
garoafele- că acolo vaza fără picior mustește putregaiul
codiței lor odată verzi. ’