Sufletul meu
atârnă asemeni unui păianjen
de dragoste rănit
deasupra unei plante carnivore.
Firul de dor
lung și răsucit
de care este prins
a putrezit
sub ploaia de regrete
ce curge peste el
necontenit.

Chiar dacă-i firavă
ca o pană,
doar speranța
lipită de rană
îl mai susține
de nu s-a prăbușit,
iar visele
ce-i curg
cu sângele prin vene
s-au transformat și ele
într-un liant
atât de prețuit
încât oprește
tristețea care cerne
peste gânduri
cenușă de pe altarul timpului
de așteptare înnegrit.

Planta flămândă
întinde cu îndrăzneală
mii de tentacule
iar clipa fatală
vine spre prada râvnită
dorind s-o transforme în molecule
și ca pe o himeră s-o întoarcă
în marea de iluzii
infinită.
Eu plutesc singur
într-o fragedă barcă
aflată în derivă
și nu-mi este teamă să îndur
gândul că cineva
se înfruptă deja
din probabila mea colivă.