unul câte unul
copiii născociți de mine
se aliniază în fața ta și-ncep
să plângă

îi vezi plângând, dar nu-i cunoști
le intinzi o mână
și-apoi o alta
și îi cuprinzi la rându-ți cu lacrimile tale
cu toate că nu-i cunoști –
i-am născocit abia acum.

și îi săruți pe frunte, pe ochi
și-apoi îi zâmbești fiecărei lacrimi
deja matern.

nedumerită
te-ntrebi de unde azi
și de unde-acum
îți stau în față născociri
pe care le credeai copii
și care
au plâns aliniate
una cate una,
la rugămintea mea.

și vrei să îi păstrezi,
deodată
să nu îi născocească
nimeni altcineva vreodată,
pentru
nimeni altcineva.

acești copii din gândul meu
se vor întoarce de fiecare dată
la tine,
știind că numai tu ai știi
să îi oprești din plâns.


19 mai 2008