Să nu te miri că-s trist
iubita mea
cu păr fosforescent și ochii cum e marea-n zori
sub cea din urmă stea
dar văd astă omenire sub neon
cum mursecă și cum scâncește-n somn
cum hămăie zvâcnind sub cloroform
și văd și-aud cum somnu-i greu devine iată și mai greu
de când de sub un ceas de seu își caută un Dumnezeu în moarte
visând morți mereu

ci parcă suntem singuri
singuri noi Vladimir Nicu
osândind sub zori
să fim al veghei ostenit strigoi
vitriolat de vești de-acum de-apoi
peste-o planetă care-și bate joc de ultima-i sămânța de noroc

o nu-mi zâmbi pustiu
iubita mea
nu nu pleca așa topită-ntr-o perdea
sub cerul umbră-a umbrei stinsă-n apă grea

ci iată-n carnea nopților se strâng huidume gri huidume asudând
spre-a-nnăbuși cumva netunsu-mi gând
și urlă-n preajmă-mi nu vezi bă că lumea asta este-o izbă
și nu e-n ea vreun loc de glumă de aiureli plesnite-n strună
așa că hai te cară gură mare cu ochii tăi deschiși cu tot unde știi cale

ci iată-n gri privirea-mi o insultă sfidând albastră spaimele din văi
din aste somnoroase văi prea triste
în care se-adunară spre-a fi stinse
sub frica-n alb lacrimile gliei
oh lacrimile milei și mâniei

să nu te miri că-s trist
iubita mea
dar nici nu lua prea mult în seamă grea tristețea-mi
prea neagră și prea prea

chiar dac-arzând sub lacrimi care tună
te-mbrac în geamăt cu-a lumii fală bună
lâncezind ochiul gândul nu-i decât minciună pentru că-n spate-i răul se înstrună
oh răul nostru zilnic și-acela de pe urmă

și chiar surâsu-ți blând sub șoapte
și vai chiar mâinile-mi curate chiar păsările-n libertate iubito paravane-s toate pe după care plătim rate neguțătorilor de moarte de vis și spaime îngrășate la țâța fericirii noastre necurmate

da’ las acest cuțit țipând pe os
nu-i decât visul unui nebun umbros
sub strepezeala unui verb scămos
nu nu-mi zâmbi ca-ntr-un suspin sfios
hai să-așteptăm un fluture frumos și
să uităm de-omidă și folos