Poezia VII

Timpul s-a oprit din cautare
Spre a convinge pasarile
Sa mearga in paradis si sa destrame
Dorintele desarte si visele frumoase,
Sa le arda lacrimile ingerilor si
Sa cante magia cerurilor argintii
Cu glas iubitor de lumina,
Arzand de furtuna,
Sa aduca vraja timpului
Pe drumul marii
Si sa daruiasca diminetii
Toate resturile arzand,
Transformate apoi in soare
In vise reale
Spulberate in mare.






























Poezia VIII

Ma uit in strafundul cerurilor goale
Si vad multe lumini de foc arzand
In pustietatea nimicitoare a iadului
Pe vremea cand ingerii plang cu lacrimi de sare
Inima goala a unui nou inceput.
Mergi pe creste de aur ale raiului arzand,
Prin flacarile de-argint ale iadului,
Du-te in neantul sufletelor din rai
Si vezi ce inseamna
Sa mori pentru ceea ce gasesti in tine insuti
Si indeamna-te sa mori mai departe.
Crezi in departarea ochilor tai
Si in nemarginirea vorbelor
Ca sa primesti rugaciunile
De care ai atata nevoie,
Ca sa vezi mai departe cerul albastru
Si nu verde, rosu sau gri,
Fiindca cerul e ochiul rar
Al spiritului ce nu moare apparent
Nici pentru el si nici entru altii,
Ci se scufunda in mari, se inneaca
Si renaste in zorii
Oricarei zile minunate,
Si moare in orice noapte cumplita
Si renaste minunat din iubire
Iar si iar…