Colinele spaimei lumina le-nclină
în unghiuri mai calme și mătură
spre marginile uitării petele mari de întuneric;

în realitatea suplimentară a simțurilor,
dâra sclipitoare a trecerii unei năluci;
în spațiul endogen cu reflexii retezate
de planurile unor oglinzi nevăzute,
exercițiul echilibrului se prăbușește
dincolo de înțeles – un ambuteiaj
de gânduri și explicații în dezintegrare –;

se abandonează tot ce are tangență cu mersul
și se trece la glisare de parcă
nici n-ai fi deprins vreodată umbletul în picioare;
când întorci capul,
vezi în urma ta o dâră sclipitoare –
vedere, reverie, meditație –
un alt nivel unde misterul trezirii
îți șterge de paloare obrajii
și te renaște.