nu este adevărat că m-am desprins din fotoliu
și fumez la fereastră privind peste umăr
cum dă în clocote ceaiul de mentă și se revarsă
frunzele lui cresc lângă gardul părăginit
zilnic le udă mama în zori cu o cană de apă
am prieteni care se înfășoară în foșnete
care simt primejdiile și
dispar mai repede ca ploile de vară

pentru ei un om ghemuit lângă perete este ca o mănușă pierdută
sufletul lui are cinci degete care
mototolesc mașinal un pachet de țigări
vorbește despre lucruri necunoscute și nu este crezut
nimic despre scări, pioleți și frânghii pentru cățăratul pe oameni
de pe umerii lor se vede departe
și aceste trepte de oase se surpă pe rând

accentul nu îl trădează
numai niște prunci cu mască de aur și genunchi geruiți