Dumnezeu nu bate cu parul.
Acela e altul –
preistoricul pe care-l chema Dumnezeu
și își bătea vecinul de cracă
pentru două semințe
și-un fulger;

copilul care se privea în apă,
râzând,
nepăsător și credul în fața singurului adevăr
în care ar fi trebuit să creadă
și pe care ar fi putut să-l stăpânească;

femeia ușoară
ca fulgul
prăbușit dintr-un strănut absurd
(sau divin!)
pentru care nu există cruci și biserici,
viață și moarte
în afara patului –
patul din scânduri și fiare
în care s-a născut,
a născut
și va naște,
atunci, pentru ultima dată,
ultimul trup,
al ei,
întâia oară real,
întâia oară curat,
întâia oară așa cum se cade:
singur.