Aveam ani puțini
și nu înțelegeam de ce
bătrânii aceia mărunți se încăpățânau
să rămână triști.
Pe atunci, păcatul suprem
însemna pentru mine să plângi
în fața unui pom abia înflorit.
O pasăre își zbătea aripile scurte
în mine.
Acum a crescut atât de mult,
că din clipă-n clipă
ar putea să-și scoată aripile
zidite între umerii mei
și să plece grăbită,
așa, pe neașteptate.
Mă tem de momentul
când voi comite, cu indiferență,
impietatea de a-mi întoarce
privirea goală
de la surâsul
primului copac înflorit.