Alerg printre stropii de cer,
printre valuri de ploaie și vânt,
pe-un vechi al durerii pământ;
nu știu ce înseamnă „să sper”.

În palmă-mi se-adună iar apa
din ploaie sau poate din lacrimi,
se-ntunecă cerul de patimi,
din noapte îmi sap iarăși groapa.

Din marea noapte-a uitării
Doamne, aș vrea un mormânt,
să fug de toate ce sunt,
să uit de-orice semn al mișcării!

Un mormânt în pământul ce-l simt
sub picioare ușor și tăcut,
acolo-n eternul cel mut
al morții fior să-l dezmint.