Mâine îți voi așeza pe chip fericirea mea cu nume de lut,
Imitându-ți tăcerea ca pe propria-mi răsuflare,
Rătăcindu-mi cuvintele pe unde îți porți pașii liniștită.
E aproape prea târziu pentru a-ți scrie jumătăți de silabă,
La fel de târziu ca și poemul acesta prea scurt,
Agonisit cuvânt cu literă din orice urmă de glas,
Cheltuindu-mi ultima firimitură de zâmbet
Rămasă dintr-o fărâmă de amintire cu tine.
Insist să exiști în locul meu când nu mă mai cunoști,
Să îți fac cunoștință cu fericirea mea cu nume de lut,
Trecându-ți numele pe o hârtie zdrențuită de atâtea cuvinte lipsă,
Imitându-ți zâmbetul sortit să mi se întipărească în gând,
Numai să nu mă uiți prea departe de cer,
Acel cer ce a început să se confunde cu tine când te declar:
„fericirea mea cu nume albastru”…