Cerul deșert plutește pe ochii umezi
eu el copilul
ne modelăm tălpile mișcătoare în nisipul roșu
așteptăm fluxul
mă întind într-un templu de tăcere
el veghează
copilul rostogolește un pepene mare
crede că se joacă cu o pisică verde vărgată
mi-apropii urechea de aer să aud dacă ne ajunge marea
doar nimicul care vibrează pe o melodie curgând sub piele
el devine o stâncă aridă cu chipul lui Dumnezeu
eu un sfinx cu sânul înghețat
copilul o scoică adâncă lipită de timpanul meu
strigând
mami marea e aici ascult-o.