- I -

Cel mai greu e să aștepți
spunându-ți mereu
nu vine
e ca și cum durerea
urcată până la dinți
încetează în fața dentistului
dar încă strigi
nu te aude nimeni
gura miroase a mentă
de fapt e reluarea
de dimineață
de care
rareori vrei să știi

liniștea sufocă privirile
(singurul lucru de care mi-e frică
și-l văd ca pe o nesupunere)
telefonul sună
durerea înfiptă între coaste
îmi grăbește răspunsul
pregătit sub limbă
alo... greșeală
rămân fără grai
durerea devine insuportabilă
timpul se bâlbâie prin vene
încă rătăcit printre șuvițe de vis
deschid ochii și întreb
de ce atâta noapte...

scurgerea timpului e cumplită
respir adânc și mă prefac că
nu s-a întâmplat nimic
mă ridic și încerc să pășesc
mersul mă taie de mijloc
am impresia că mă înghite un gol

tresar

mai iau o doză de aer
îmi mângâi fruntea opărită
de sudoare și tac
nu-mi vine în minte nimic
durerea se aciuiește în carne
trebuie să mai aștept...

devin nesigur
între mine și lucruri
se leagă o prietenie
parcă ar fi ultima...

-II-

mă frământă îmbătrânirea și
toată tristețea care așează
peste mine
singurătatea
ca o pătură groasă de iarnă
în care-mi învelesc sufletul
nu de alta dar mâine
o să afânez brazda
din câmpul cu trifoi
și ruga copilului meu va
dezlega limba de clopot

mă așez pe durere ca pe timp
și timpul zornăie
parcă nimic nu mai doare
vreau să mai aștept până când
sufletul cioburi mă va împiedica
să mai visez chipuri de oameni

văd ceva mai sus
câteva rotiri negre de nori
și păsări ciugulind firimituri

curând câteva amintiri
dezgropate de nepoți
îmi vor cicatriza cu cenușă
rana din tălpi

așa că-mi las numele scrijelit în palmă
și adorm liniștit ca Dumnezeu
să mă găsească acasă

știu că și mâine se moare...