...uit în grabă cuvintele
e momentul în care
nu trebuie să zic nimic

ies din carne și oase

uit de alte detalii pentru că
nu mai sunt ceea ce am fost
sfârșindu-se toate acestea
uit că lipsește o bucată
din mine
frica este imensă
nu am cu cine să
o împart
privesc fix în punctul
acela zero

dincolo de zidul cu o singură culoare
există o intrare
doar una
o crustă de liniște mă împiedică să trec
absorb din lumină și mestec încet

vine ploaia

cerul crapă pe la colțuri
chircit între timpuri
pământul se îngustează
pentru o clipă
mă anesteziez cu liniște
nu simt nicio durere
degeaba insist
demontez ura și privesc în mine
fără oglindă -
gest ce ține loc de rugăciune
apoi calc pe umbrele rămase
din margini de trupuri
să risipesc tăceri

pașii îmi tremură ca atunci
când l-am văzut pe bunicul
așezat în sicriu și bunica
îi mângâia tâmplele
eu, un petec de zâmbet alergam
în jurul lumânării aprinse

dimineața devreme

cobor pleoapele pe cearșaf
urme de lacrimi și noroiul de pe
mâinile copilului naiv
chipul bunicii ieșit din lumină
dizolvă durerea
între riduri
timpul pălmuiește un copil

amintirea cusută în mine
se înghesuie în pieptul
aglomerat de frică
întind mâinile spre cer
ca spre o rugă
las privirea să rătăcească în noapte
și aștept până se întoarce bunicul

în rest multă liniște

între marginile lumii e restricție
nu mai circulă niciun tramvai
nimeni nu mai divorțează
nimeni nu moare
nimeni nu plânge
nimeni nu vorbește
strecurată subtil
doar o pisică neagră miorlăie
sub poartă

liniștea fisurată de umbre
instaurează frica

nimeni nu își dă seama

evacuez teama
mă închid în corp și aștept