când privesc îndelung mâinile copilului
simt că nu mai am niciun loc din care
să pot pleca
să usuc pământul pe unde merg
ori sângele amestecat
în fericirea asta carnală simplă
de femeie cu ochi bătrâni
care nu poate vorbi nici înainte
nici după ce așază pe masă cina
nici după ce își spală fața
în singurătate

așa trec senzațiile de renunțare
strângem din dinți acceptăm fleacuri
o blândețe a obișnuinței sau poate
frica de sub cearcăne este scrisoarea
pe care nu o trimitem la timp
perna îmbibată în mirosul celuilalt
încă o noapte
- măcar de ar fi polară -

suntem atât de străini fără gânduri
fără coaja cuvintelor și somnul este mai viu
un plic încăpător pentru tine intri în el
și îți dorești să fii expediat
când nu mai ai aer

copilul mă ceartă îmi dă peste mâini
să nu îmi mai scriu numele indescifrabil