Eram copil și mă-mbia
Cafeaua ce-o sorbea bunica.
Era „Menado”, ți amintești ?
O cumpăra mai pe nimica.

Avea un farmec să privești,
Cum o fierbea cu focul mic,
Ieșea parfumul din ibric,
Iar când o bea spunea povești.

Eram copil și îmi doream
Să sorb și eu câte odată.
Ea-mi permitea, că mă iubea,
Să beau adesea cana toată.

Și-așa credeam că am crescut,
Mai mult atunci, când delectat,
Sorbeam menado-adevărat,
Cu mină gravă… de bărbat.

A fost odată ! A trecut,
Pe nesimțite, cum trec toate.
Cafelele-s adevărate,
Dar, n-au savoarea din trecut.