un cuvânt
mi se zbate între cord și pupilă
ca o aripă frântă de imago în devenire

se ascunde în suflet cu toate săruturile
de ikebană
modelată în amintire

am uitat desigur
să ne lepădăm de timp și mătase
să ne reglăm busola după « necuvinte »
numai țigara aprinde luna
seară de seară când vrem să ne privim
și să nu spunem nimic

lacrimile se dezbracă de apă
și râd
buzele trag de secunde
ca de un resort de chitină
contorsionează pași și plecări
alungesc îmbrățișările într-un vals
desprins din zbor


levitează
haikurile noastre și se iubesc
deasupra acoperișurilor din piele de om
cu aripi de fluturi
fără să le pese de monologul zilei de azi