Spații înghite cu foame nebună,
Lin, ireal, că e noapte sau zi.
Largi depărtări în urmă rămână
Aleargă mai iute acasă să fii.

Zboară năvalnic în veșnic avânt,
Ca gândul, ca dorul visând orizontul.
Se tulbură zarea când își țipă cuvântul.
Îi simți gâfâitul călare pe vânt.

Se-aude-n-nainte, o vezi … și-a trecut.
E marea nălucă ce taie pământuri!
Ea duce departe speranțe, săruturi
Și lasă în urmă mereu ce-a durut.

Perdele de ploaie, de soare, de ger,
Desface, cusururi nu-i timp să traducă.
Grăbita nălucă, miraj și mister,
Te duce dorind să te-aducă.

A șinelor murmur, cadență induc
Nicicând obosita, de vis, arătare,
Acum e la munte, pe seară-i la mare.
Ea bombăne-ntr-una : te duc, te-aduc.

Te duc, te-aduc,
Te duc, te-aduc,
Te duc, te-aduc.