Cad ploile ca niște lacrimi surde,
Din norii cenușii care s-au spart,
Prin ziua goală începând să umble,
Cu aripile frânte în înalt,

Sărmane frunze, pe pământ suspină,
Și gemetele-și plâng pe înserat,
Doar cerșetorul gustă din lumină
Tăcerea lumânărilor ce ard.

Lovește întunericul în geamuri,
Cu degete de umbră și de vânt,
Dor fremătând de nesfârșite valuri,
Cu clipele clepsidrelor trecând.

Iubita mea eu te adun sub gene,
Din amintire îngere venit,
Afară toamna printre ramuri geme,
Cu glasul pescărușului rănit.

Să alergăm prin încăperea goală,
Îmbrățișate flăcări fără glas,
Când florile îți scutură în poală,
Ultimul cântec ca un bun rămas.