Lacrimile-ți cad haotic
Pe obrazul ca de gheață;
Ochi-n sprijin pe nimic
Tulburi par, cuprinși de ceață.

Imobilă îți stă mâna
Aninată, fără vlagă;
S-a răcit de tot cafeaua
Cu oglinda ei cea neagră;

Recitită-a mia oară
Stă scrisoarea desfăcută.
Nemișcată-i atmosfera
Ca într-o natură mută.

Ceasu-aleargă-ntors pe spate,
Doar așa-și mai bate pasul.
Cărților din bibliotecă
Tristă formă le e glasul.

Prin perdeaua jumătate,
Nori-și țes trecând cărarea.
Depărtarea imobilă
Colorată e ca marea.

În pianul neatins
Mai pocnește câte-o coardă.
Gândurile stau…tresari!
Nu e nimeni să te vadă.

O cântare învechită
Umple-o pagină gălbuie.
Un păianjen mic de tot
Spre tavan încet se suie.

Din tablouri, din perete,
Te privește-o lume dusă.
Între foi cu sfinți în poze
E speranța ta ascunsă.

Te gândești ! Ce-o fi departe?
Dar pe-aproape ce-o mai fi?
În memorie-ți răsună
Glasuri, plânset de copii.

Au zburat cum pleacă stolul
Peste mări de netrecut.
Au uitat c-ai fost vreodată
Lângă ei când i-a durut?

Și-au lăsat copilăria
În albumele cu poze.
Au plecat luând departe
Clipele, odată, roze.

Iar oftezi, nu mi se pare!
Treci iar hopuri din trecut.
Te încearcă fără voie
Ce demult te-a mai durut.

Peste crengile-nspinate
Suflă iar vântul uitării,
Aducând din depărtare
Frigurile disperării.

Zgribulită stai și-ți pare
C-a-nghețat timpu-nprejur.
Inima în piept îți bate,
Fluture sub abajur.

Carceră îți pare casa,
Inutile lucruri moarte.
Gândurile-s hăt, departe
Și-ai uitat să-ți pui iar masa.